Ce implica studierea filosofiei, ce impact are ea asupra unei persoane.

In primul rand filosofia are darul de a te lasa intr-o stare de confuzie totala, pierdut undeva departe. Te simti ca intr-un tinut strain, fara nimeni aproape care sa te ajute si fara indicatoare care sa te ghideze catre un tinut cunoscut in care te poti descurca, unde sa simti ceva familiar tie.
Asa pierdut, confuz si singur ai de infruntat o multime de amenintari, de escaladat adevarati munti amenintatori si abrupti si de invins dusmani de temut. Si nu esti primul care se lupta cu asta, nu esti primul care incearca sa scape cu viata, cu fruntea sus si fara regrete.

Se fac compromisuri, se admit tot felul de acorduri, dar totul se face doar de o parte… de partea ta. Numai tu trebuie sa lasi de la tine pentru a scapa cu viata, numai tu esti cel care trebuie sa sacrifice ceva pe altarul cunoasterii.

Initial, cand ai plecat in lupta, credeai ca stii destule, aveai cunostinte si principii pentru care ai fi bagat mana in foc, al caror adevar nu l-ai fi contestat niciodata. Puteai sa spui fara regrete “eu stiu x si cred ca ceea ce stiu este intemeiat si valid” . Dar apoi ai descoperit ca nu stii nimic, ca nici una dintre cunostintele tale nu sunt atat de intemeiate incat sa faca fata unei critici bine argumentate. Ai descoperit toate acele puncte slabe care iti dadeau peste cap principiile si ideile, care iti sfaramau cunostintele, care te lasau dezgolit de orice era al tau. Te-ai trezit fara nimic si fara nici un plan de atac, fara nici o modalitate de a redobandi certitudinea de la inceput.

Te indoiesti de orice si privesti cu scepticism orice ti se arata, te intrebi daca tu chiar existi si nu poti afla raspuns nici pentru asta, descoperi ca e chiar cea mai grea intrebare pe care ti-o poti pune, inainte nici nu-ti trecea prin cap ca ai putea vreodata sa te indoiesti de propria-ti existenta.

Incepi sa te agati de parerile altora, sa iti afli scapare in viziunile predecesorilor tai, toate ti se par intemeiate dar nici una nu te defineste total. Nu e nici una care sa te invaluie, sa iti ofere siguranta si sa te adaposteasca de indoieli si incertitudine. Ele nu-ti apartin, tu nu te pierzi total in ele, ele nu iti folosesc decat ca punct de plecare. Trebuie sa te agati de ele ca de un tarm aparut din senin in intinderea de ape in care erai pierdut, gata de inec. Dar e un tarm pe care tu trebuie sa iti cladesti propriul edificiu.
Iti poti cladi propriul edificiu si fara un suport dat dinainte, o poti face din nimic, poti pune totul de la tine, poti sa te transpui pe tine insuti in ceea ce faci, sa devii una cu creatia ta, sa te pierzi in ea, sa te confunzi total cu ea… Si asta ar fi cazul ideal. Dar tu ai ramane pentru totdeauna inmormantat acolo, pierdut pe veci inauntrul creatiei tale, in fiinta ei. Asta ti-ar fi si salvarea.

Te poti salva doar creand ceva care se te transfigureze, ceva care sa te faca sa te pierzi pe tine regasindu-te in alta parte. Acelasi tu dar sub alta infatisare, tu sub forma de creator dar ucis de propria-i creatie. Actul suprem de sacrificiu pe altarul cunoasterii si al filosofiei.

Inca un robot.

Am descoperit de ce nu este omul liber… Nu e din cauza constrangerii societatii sau a altor factori exteriori. Nu este liber pentru ca ii lipseste puterea de a fi el insusi, de a arata ce simte atunci cand chiar simte ceva. Ca o masinarie, omul are in minte diverse reguli, „nu face aia la momentul x pt ca vei fi considerat in felul y”, lucruri de genul asta.

Totul functioneaza dupa anumite planuri dictate de orgoliu, mandrie personala, lipsa de incredere etc. De ce atunci cand vrei sa faci ceva nu o poti face pur si simplu? De ce ne pasa atat de mult de imaginea noastra, de falsitatea pe care trebuie sa o intretinem mereu alimentand constant focul care ne distruge din interior. Incercam in mod constant, si chiar reusim, sa ne mentinem imaginea de oameni bravi si reci, de neatins, aflati dincolo de orice durere omeneasca.

Si cand iesim victoriosi de pe urma luptei cu proprii demoni care ne constrang, atunci ne luptam cu altceva… suntem considerati prea sensibili, slabi. De parca asta ne-ar face inumani.

ignorance…

Demonii reprezinta chiar si acum un subiect destul de problematic. Si asta nu din cauza ca vorbim despre o notiune a carei existenta nu poate fi probata unui sceptic, ci pentru ca mentalitatea oamenilor ii face sa isi tina gura sau sa spuna numai prostii in legatura cu acest subiect. O mentalitate care a ramas blocata undeva in trecut, in vremea Evului Mediu unde totul era controlat de Biserica cu ajutorul cuvantului lui Dumnezeu.

Majoritatea oamenilor au pastrat acele preconceptii penibile conform carora demonii sunt un subiect deja inchis despre care nu poti vorbi decat cu frica, dezgust, neincredere si chiar ura. Demonul este considerat o creatura infricosatoare, fara mila, dezgustatoare, animalica, condusa de ura si de placerea tiranica de a face omul sa sufere. Demonul este cel izgonit de Dumnezeu din cauza neascultarii sale, condamnat la existenta damnata, departe de tot ce tine de bine si frumos. Asta daca privim din perspectiva Bisericii, daca ne lasam in continuare indoctrinati.

Biserica a ajuns sa reprezinte doar o institutie prin carre orbii sunt ghidati in viata, o institutie care ofera norme morale celor care nu sunt in stare sa-si poarte singuri de grija, sa-si creeze propriul mod de a se comporta in societate.

Ce s-ar intampla daca ne-am scutura de toate aceste preconceptii? Unii ar spune ca ne-am lasa, in felul asta, prinsi in ghiarele pacatului, ne-am abandona „necuratului”.

Eu cred ca am reusi sa vedem in sfarsit adevarul dezbracat de hainele cu care a fost invesmantat de Biserica. Am avea puterea de a privi demonul si de a-i vedea adevarata fata, cea care pana acum era ascunsa in spatele ideilor noastre fixe si neintemeiate.

Dar daca am abandonat conceptia crestina mai putem acum impartii totul in demoni si ingeri? Mai putem folosi denumirea de demon? Sau tocmai Biserica a fost cea care a instituit demonul dandu-i un nume. Asta cred ca tine doar de limbaj, nu conteaza cum denumim ceva, conteaza ce anume intelegem.

Daca demonii si ingerii ar reprezenta doar o intrupare a raului absolut respectiv binelui absolut am ajunge chiar la conceptia Bisericii conform careia demonii reprezinta insusi conceptul de rau. Exact asta incerc sa evit.

Facem o concesie si continuam sa folosim denumirea de „demon”, numai ca prin „demon” vom intelege o entitate total diferita de demonul din Biblie. Aceasta entitate ar fi intr-un fel intruchiparea lui Lucifer.

Acel Lucifer care a incercat sa raspandeasca cunoasterea omului, care incearca sa-l ajute pe om sa se detaseze de minciunile Bisericii si sa vada cu proprii lui ochi. Lucifer care a ales sa poarte stigmatul ingerului cazut, al proscrisului doar pentru a dobandi libertatea de a fi ceea ce este, de a se scutura de orice constrangere, de a-i dovedi omului ca el (omul) este divin prin natura lui si este capabil de a-si fi propriul Dumnezeu…

The angel of liberty was born before the dawn of the first day, before even the awakening of intelligence, and God called him the morning star.

O Lucifer! Voluntarily and disdainfully thou didst detach thyself from the heaven where the sundrowned thee in his splendour, to plow with thine own rays the unworked fields of night!

Thou shinest when the sun sets, and thy sparkling gaze precedes the daybreak!

Thou fallest to rise again; thou tastest of death to understand life better!

For the ancient glories of the world, thou art the evening star; for truth renascent, the lovely star of dawn.

Lucifer, of whom the dark ages have made the genius of evil, will be truly the angel of light when, having conquered liberty at the price of infamy, he will make use of it to submit himself to eternal order, inaugurating thus the glories of voluntary obedience.

(Eliphas Levi – The Key of Mysteries)

Omul este creator in sine, dar orbit de conceptii gresite a ajuns sa se creada pacatos prin nastere si sa implore mantuire toata viata.

Mai sunt si demonii perceputi ca entitati malefice si periculoase, slavite de cei care-l reneaga pe Dumnezeu. Dar in acest caz nu ne confruntam cu “Demonul” in adevarata sa natura ci doar cu ceva opus ingerului. Tot legat de credinta crestina, numai ca in acest caz alaturat ca un aliat, slavit si preamarit de cei care L-au renegat pe Dumnezeu, acceptand insa un alt stapan dar nereusind inca sa se desprinda complet de Dumnezeu.

Tot orbi, doar ca de data asta orbi razvratiti.

Prin urmare singura metoda de a accede la adevarata natura a demonului este prin detasare completa de religie.Astfel reusim sa avem o privire clara asupra lui, o privire neintinata de conceptii rigide.

Demonul nu este intruparea raului absolut, este doar intruparea dorintei de eliberare.El reprezinta imboldul necesar detasarii de conceptia privind natura finita si pacatoasa a omului, este intruparea dorintelor renegate ale omului. Reprezinta eliberarea in cel mai vast sens al ei, lipsa oricarei constrangeri.

Despre razbunare

In Dex se spune despre razbunare ceva de genul asta: “A-şi da satisfacţie; a-şi face dreptate (pedepsind pe ofensator)” sau “A-şi face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate.”... Da, cam asta ar fi definitia. Ce putem intelege de aici? Te razbuni pe cineva pentru a-ti implini o placere si pentru a-ti satisface o nevoie. E vorba tot de placerea proprie care trebuie satisfacuta dar in acelasi timp e si o obligatie. O obligatie pentru ca s-a ajuns la ideea ca “Trebuie sa ma razbun pe ala pentru ca ma enervat, dar nu-mi place sa o fac”.

Razbunarea nu cere neaparat si placerea de a o face. Multi, atunci cand se razbuna nu mai cauta sa isi indeplineasca placerea de a plati cuiva ofensa adusa. O fac doar pentru ca “asa trebuie, asa se cere” sau pentru ca “nu mai sunt barbat daca nu o fac/ nu mai am onoare”. Dar asta transforma totul intr-o obligatie. Care ar mai fi ideea atunci? E o obligatie la fel ca cea de a te duce la servici, a duce gunoiul etc.

Daca tot vrem sa ne razbunam macar sa o facem intr-un mod care sa nu transforme si asta intr-o obligatie. Daca e vorba de placere atunci da, lucrurile stau altfel. Ne razbunam pentru ca ne-a fost adusa o ofensa si vrem sa-l pedepsim pe cel care si-a permis asa ceva, dar asta ne face pe noi sa ne simtim mai bine dupa. Ne da o satisfactie, ne face sa ne simtim impliniti. Asta ar trebui sa se intample! Nu sa ne razbunam pentru ca altfel o sa ne pierdem barbatia, respectul sau onoarea.

Razbunarea nu e arma prostului, e arma celui care stie ce vrea, a celui care stie sa nu se lase calcat in picioare, a celui care are puterea de a spune ce crede si de a face ce crede. Lasii nu se razbuna, lasii ii multumesc domnului ca au scapat cu viata si ca nu au fost umiliti mai rau sau ca nu au suferit mai mult.

Partea prosta, ca da vad si o parte proasta in razbunare, e ca nu te lasa sa te detasezi. E un fel de lant care te tine captiv si care iti poate consuma energia. Sa ne gandim din alta perspectiva. In cazul in care cineva ti-a facut mult rau odata, ceva grav, ajungi sa il urasti si vrei sa te razbuni. Ii dedici mult timp acestui tel, asta pentru ca intre timp a ajuns sa fie un tel, chiar scopul tau in viata. Gandindu-te la cat de satisfacator ar fi sa il vezi pe x chinuindu-se la fel sau chiar mai rau decat tine, vei ramane legat de suferinta care ti-a fost provocata si nu vei putea depasi momentul. Ar fi mai bine sa lasi deoparte orice gand, sa te gandesti ca “da, mi-a facut asta, il urasc pentru asta, as vrea sa i se intample tot ce e mai rau, sa sufere mai mult decat am facut-o eu, dar eu nu voi continua sa imi consum si mai mult energia pe el. Vreau sa imi traiesc viata departe de el, nu merita nici macar ura mea”.

Razbunarea, la fel ca orice altceva trebuie sa pastreze un echilibru. Nu cred ca merita sa iti sacrifici viata pentru a razbuna ceva. Ar merita sa iti sacrifici viata doar daca placerea sau satisfactia simtita in urma razbunarii ar compensa tot efortul depus. Dar daca satisfactia de la final nu compenseaza, totul se transforma in mandrie si orgoliu dus la extrem, in lupta, efort si timp pierdut in zadar.

Is a question of choice if you make from revenge a white rose or a bloody rose. – asta e legatura cu imaginea pentru cei care se intreaba de ce am pus un trandafir alb la postul despre razbunare.

celalalt te ajuta sa te descoperi

Prin intermediul celorlalti reusim sa ne reflectam exact la fel ca intr-o oglinda. Oglinda ne reflecta imaginea noastra fizica. Asa cum noi nu putem vedea fara oglinda cum aratam, in acelasi mod nu putem deveni constienti de noi decat privindu-ne prin intermediul celorlalti.

Pt noi, ceilalti sunt mediul in care ne descoperim, ne dezvoltam, ne acceptam si ne cucerim. Ei reflecta imaginea sufletului nostru si prin ochii lor ne vedem asa cum suntem de fapt.

Avem nevoie de altii pentru ca avem nevoie de noi. Altii sunt drumul pe care noi il parcurgem pentru a ajunge cu adevarat la propria noastra natura, la propria noastra fiinta.

Din aceasta cauza suntem atat de preocupati de imaginea noastra in ochii altora. Vrem sa fim multumiti de noi atunci cand ne privim in altii. Vrem sa fim inconjurati doar de imaginile noastre cele mai frumoase si placute, vrem ca atunci cand ii privim pe altii ei sa ne reflecte in mod pozitiv.

Tot ei ne pot ajuta sa evoluam, sa ne luam propria noastra fiinta in stapanire. Atunci cand ei nu sunt multumiti de noi nici noua nu ne place reflexia noastra in ochii lor. Asa ca vrem sa o schimbam, vrem sa imbunatatim lucrurile.

Numai ca, la fel ca in cazul unei oglinzi, trebuie sa avem grija sa ne alegem o oglinda care sa reflecte realitatea, nu o oglinda care sa o distorsioneze. Daca alegem sa ne bazam pe reflexia noastra din ochii cuiva care denatureaza realitatea vom ajunge sa ne uram si in final sa ne schimbam intr-un mod gresit si nepotrivit.

Schimburi…

Relatiile dintre oameni, de orice fel ar fi ele*, sunt bazate pe un schimb reciproc de placere. Intr-o maniera mai brutala putem compara acest schimb cu schimbul comercial intre vanzator si cumparator.

Sa explic la ce ma refer. Sa luam exemplul a doi prieteni, Costel si Viorel**. Costel se intalneste in fiecare seara cu Viorel pentru a bea o bere, pt. a se uita la meci, pt. a juca un joc impreuna, pt. a discuta etc. Costel are nevoie de compania lui Viorel pentru a se simti bine. De aici putem deduce ca Viorel este pentru Costel un mijloc prin care acesta isi duce la indeplinire o placere, in acest caz placerea de a avea companie. Oamenii cauta in orice relatie implinirea propriilor placeri, propriilor nevoi. Daca Viorel nu l-ar ajuta pe Costel sa isi indeplineasca o placere, e de la sine inteles ca lui Costel nu i-ar mai face placere sa-l vada pe Viorel, prin urmare relatia lor ar inceta.

In cazul de mai sus vorbim de un fel de schimb comercial afectiv, nu material. In principiu e vorba de acelasi lucru. Sa facem o paralela. Vanzatorul ofera un bun spre vanzare cu scopul de a castiga bani. adica de a-si indeplini placerea de a avea bani. Cumparatorul cumpara ceea ce ii ofera spre vanzare comerciantul in masura in care obiectul vandut satisface nevoile de placere pe care le are. Costel cauta la Viorel placerea companiei, a discutiei, placerea de a bea o bere cu cineva. Viorel cauta sa obtina de la Costel acelasi lucru. Fiecare ofera ceva pentru a primi altceva.

Pana in acest punct mi se poate aduce obiectia ca schimburile comerciale nu sunt acelasi lucru ca relatiile dintre doua persoane. Asta pentru ca intr-un schimb comercial nu intervin sentimente, pe cand intr-o relatie sentimentele sunt de regula nelipsite. Costel de exemplu se poate gandi la sentimentele pe care le are Viorel, se poate gandi sa nu-l raneasca pe Viorel si tot asa. Dar si aici intervine tot nevoia de satisfacere a placerii. Costel se gandeste ca nu e bine sa-l raneasca pe Viorel pentru ca asta ar putea avea ca rezultat refuzul acestuia de a mai participa la respectiva relatie, prin urmare ar inceta si furnizarea placerii pe care Costel o cauta.

Atat intr-o relatie cat si intr-un schimb comercial e nevoie de acordul de participare al ambelor parti. Nu avem o relatie fara acordul celuilalt, la fel cum nu avem schimb comercial decat daca ambele persoane vor asta. In ambele cazuri exista interes pentru sentimentele celuilalt. Si vanzatorul cauta sa-si multumeasca clientul la fel cum Costel cauta sa nu-l supere pe Viorel. Dar asta se face tot in vederea satisfacerii unei placeri sau nevoi.

Am aratat mai sus in ce masura se aseamana schimbul comercial cu relatiile interumane. Acestea au intr-adevar si puncte in care nu mai sunt similare. De exmplu atunci cand o persoana isi sacrifica propria placere in favoarea altuia. Si asta se intampla destul de des. Asta ne face sa nu mai fim simple obiecte si sa nu mai purtam numai relatii comerciale de schimb afectiv.

***

Stiu ca punctul meu de vedere reduce relatiile dintre persoane la simple schimburi de placere si oamenii la simple obiecte folosite in vederea obtinerii de placere. Dar am tinut sa incerc sa arat ca putem privi lucrurile si astfel. Totul se aseamana la un anumit nivel cu un schimb comercial, oricat de neatragatoare poate fi aceasta perspectiva.

___________

Note

* ma refer aici nu numai la relatiile de iubire ci si la cele de prietenie, de amicitie.

** Costel si Viorel sunt alesi ca reprezentanti pentru omul in general.

Immagine

Ce se intampla cu cineva atunci cand cade de pe inaltimea pe care l-ai fixat? Toti avem tendinta de a supraaprecia insusirile altuia in anumite momente. Se intampla sa gasim o persoana care sa ne determine sa o consideram si mai “inzestrata” decat este in realitate. Ne proiectam asteptarile catre acea persoana atunci cand vedem ca se potriveste, la un oarecare nivel, cu imaginea noastra de perfectiune. Mai exact vedem la cineva cateva calitati sau insusiri pe care noi le apreciem si sfarsim prin a-i atribui o serie intreaga de calitati pe care se poate sa nu le aiba in realitate. Dar noi ni le imaginam si credem cu tarie in existenta lor. Totul pana intr-un moment. In acel moment ne cade voalul de pe ochi si vedem adevarul.

Realitatea ne zdruncina bine orice inchipuire pe care o aveam si sfarsim prin a cobori acea persoana extrem de mult fata de pozitia initiala in care o cocotasem, uneori pe nedrept. Asa sfarsesc toate persoanele pe care le ridicam la rangul de intruchipare a perfectiunii. De fapt sta in natura noastra sa cautam modele, sa cautam imagini perfecte sau apropiate de perfectiune pe care sa le admiram. Vrem sa vedem calitati la altii, daca noi nu le avem le proiectam altora si apoi ne bucuram admirandu-le. Dar de fapt e doar imaginatia noastra care cauta sa ne multumeasca transformadu-i pe altii, prin puterea ei, in obiecte de adoratie.

Si asemeni unei statui care se deterioreaza si in final se darama odata cu trecerea vremii, asa si proiectiile noastre palesc lasand sa se vada adevarul in spatele mastii.

Sopor Aeternus

Intre inger si fiara – Lucian Boia (recenzie)

- Mitul omului diferit din Antichitate pana in zilele noastre -

O carte destul de interesanta atat prin subiect cat si prin modul in care este scrisa. Omul diferit a constituit dintotdeauna un subiect de atractie pentru oricine. El este cel care ne intriga, care ne atrage atentia.

Prezent inca de la inceput in viata noastra, asemeni unei umbre, el reprezinta tocmai creatia noastra. In fata lui noi avem statutul de Creator pentru ca el s-a nascut din imaginatia noastra. Omul diferit reprezinta materializarea tuturor dorintelor, pasiunilor, fantasmelor, temerilor si aspiratiilor noastre. Oamenii fiind constransi sa-si refuleze o serie de dorinte au cautat salvare tocmai prin proiectarea in exterior a unui alt om, Omul diferit.

Nascut din imaginatia si dorinta noastra el s-a trezit apoi haitui de cei care i-au dat viata, alungat pe rand din orice teritoriu. Exilat la inceput in afara teritoriul cunoscut de noi el a calatorit pe rand prin Scitia, America, Africa, Australia, centrul pamanatului, sfarsind apoi in afara spatiului terestru, in Luna, pe Marte, Venus, in alte galaxii. El este permanent in exil, permanant pe fuga, renegat si iubit, adorat si detestat, temut si batjocorit.

A purtat numeroase chipuri: blem, sciapod, pitecantrop, zana, urias, pitic, martian, chinez, negru, japonez, om-elefant, canibal, etc. Alte infatisari dar in esenta acelasi.

In principiu cartea merita citita, e interesanta. Singurul lucru mai neplacut este dat de monotonia relatarii. Aceiasi idee pana la capat insotita de exemple si marturii legate de diversele infatisari pe care Celalalt le-a luat in timp. Dar la urma urmei e carte istorica, asa ca e de inteles ca nu ne putem astepta la actiune.

Acum cateva citate:

„Traim inconjurati de o multime de omeniri diferite. Ceilalti se afla pretutindeni, pe scara timpului si in toate colturile Universului, locuind in cele mai indepartate galaxii, dar si in cetatile noastre.”

“Omul diferit reprezinta una dintre cele mai raspandite si persistente creatii ale spiritului. O creatie cu mii de chipuri, care se pot schimba in orice clipa. Si tocmai aceste chipuri s-au impus atentiei, fiecare in parte, si mai putin specia ca atare. De la amazoane la extraterestri, de la cinocefali la mutanti, de la salbatici la supraoameni, fiecare a fost cercetat cu rabdare si migala. Biblioteca oamenilor diferiti este uriasa. Trebuie doar stranse la un loc variatiile speciei, spre a se propune o reflectie asupra omului diferit, la singular.”

“Prin omul diferit este pusa la indoiala insasi conditia umana ‚normala’, al carui spatiu biologic, intelectual, moral si social este extrem de limitat. Suntem cu totii programati inca din clipa nasterii. Parcursul fiind cunoscut dinaite, nu ne putem indeparta de reguli decat prin intermediul Omului diferit. Acesta exprima deopotriva visul intoarcerii la origini si setea de perfectiune. Aflat undeva intre natura neimblazita si cerul zeilor, omul este ispitit deopotriva de cele doua moduri de existenta.”

“Nimeni nu va putea dovedi vreodata ca omul diferit este o fiinta in carne si oase. Dupa cum nimeni nu va putea dovedi ca nu exista.”
—————-
Now playing: Beto Vazquez Infinity – Wizard
via FoxyTunes

obsesiv…

e curios cum putem face pasiuni pentru anumite persoane… intra in viata noastra si se transforma in universul nostru. e asemenea cetii care acopera un teritoriu intr-o zi de toamna tarzie… ca si ceata ne modifica viziunea asupra lumii, ne acapareaza gandurile. ne trezim din senin ca nu mai vedem altceva decat pe Costel. Costel devine universul nostru, punctul central in jurul caruia gravitam. Toate discutiile si gandurile noastre ajung invariabil la Costel, oricat am incerca sau nu sa ne vedem de alte treburi.

Costel poate fi inlocuit cu Maricica sau cu oricine altcineva in functie de cazul fiecaruia, nu conteaza… am luat ca exemplu pe Costel doar pentru a ilustra ideea.

Merita oare sa ne lasam in felul asta acaparati de cineva? sa ne transformam in persoane dependente de cineva? ce ne face sa avem astfel de obsesii ? obsesii care, la un moment dat, pot disparea la fel de repede precum au aparut…

Am impresia ca o astfel de situatie ne face sa incetam sa fim noi, e ca un drog… atunci cand esti sub influenta acestui drog ai anumite simptome: aduci tot timpul vorba de Costel, ce a mai facut, ce a mai zis, ce ar spune in situatia x, cum ar fi daca … , cat de mult suferi ca nu vorbesti cu el, cat de rau este ca nu a-ti mai vb doua zile….etc etc e un comportament obsesiv… un comportament obsesiv nu este in regula indiferent de circumstante…

dar am ajuns la concluzia ca sta in firea omului sa ajunga la situatia asta, si totul porneste de la un sentiment pozitiv, admiratie, iubire si altele asemenea… nu vorbesc aici despre cazurile de obsesie patologica… cazul descris de mine, vine si trece, lasa urme mai adanci sau mai superficiale in functie de personalitatea si puterea fiecaruia de a le suporta…

poate ar fi bine sa ne gandim uneori daca asfel de “obsesii” ne fac bine sau rau. daca ne fac bine e in regula, daca nu, ar trebui sa luptam cu ele. trebuie doar sa ne gandim putin, sa analizam.

Dude, seriously, think about something else!