obsesiv…

e curios cum putem face pasiuni pentru anumite persoane… intra in viata noastra si se transforma in universul nostru. e asemenea cetii care acopera un teritoriu intr-o zi de toamna tarzie… ca si ceata ne modifica viziunea asupra lumii, ne acapareaza gandurile. ne trezim din senin ca nu mai vedem altceva decat pe Costel. Costel devine universul nostru, punctul central in jurul caruia gravitam. Toate discutiile si gandurile noastre ajung invariabil la Costel, oricat am incerca sau nu sa ne vedem de alte treburi.

Costel poate fi inlocuit cu Maricica sau cu oricine altcineva in functie de cazul fiecaruia, nu conteaza… am luat ca exemplu pe Costel doar pentru a ilustra ideea.

Merita oare sa ne lasam in felul asta acaparati de cineva? sa ne transformam in persoane dependente de cineva? ce ne face sa avem astfel de obsesii ? obsesii care, la un moment dat, pot disparea la fel de repede precum au aparut…

Am impresia ca o astfel de situatie ne face sa incetam sa fim noi, e ca un drog… atunci cand esti sub influenta acestui drog ai anumite simptome: aduci tot timpul vorba de Costel, ce a mai facut, ce a mai zis, ce ar spune in situatia x, cum ar fi daca … , cat de mult suferi ca nu vorbesti cu el, cat de rau este ca nu a-ti mai vb doua zile….etc etc e un comportament obsesiv… un comportament obsesiv nu este in regula indiferent de circumstante…

dar am ajuns la concluzia ca sta in firea omului sa ajunga la situatia asta, si totul porneste de la un sentiment pozitiv, admiratie, iubire si altele asemenea… nu vorbesc aici despre cazurile de obsesie patologica… cazul descris de mine, vine si trece, lasa urme mai adanci sau mai superficiale in functie de personalitatea si puterea fiecaruia de a le suporta…

poate ar fi bine sa ne gandim uneori daca asfel de “obsesii” ne fac bine sau rau. daca ne fac bine e in regula, daca nu, ar trebui sa luptam cu ele. trebuie doar sa ne gandim putin, sa analizam.

Dude, seriously, think about something else!