ignorance…

Demonii reprezinta chiar si acum un subiect destul de problematic. Si asta nu din cauza ca vorbim despre o notiune a carei existenta nu poate fi probata unui sceptic, ci pentru ca mentalitatea oamenilor ii face sa isi tina gura sau sa spuna numai prostii in legatura cu acest subiect. O mentalitate care a ramas blocata undeva in trecut, in vremea Evului Mediu unde totul era controlat de Biserica cu ajutorul cuvantului lui Dumnezeu.

Majoritatea oamenilor au pastrat acele preconceptii penibile conform carora demonii sunt un subiect deja inchis despre care nu poti vorbi decat cu frica, dezgust, neincredere si chiar ura. Demonul este considerat o creatura infricosatoare, fara mila, dezgustatoare, animalica, condusa de ura si de placerea tiranica de a face omul sa sufere. Demonul este cel izgonit de Dumnezeu din cauza neascultarii sale, condamnat la existenta damnata, departe de tot ce tine de bine si frumos. Asta daca privim din perspectiva Bisericii, daca ne lasam in continuare indoctrinati.

Biserica a ajuns sa reprezinte doar o institutie prin carre orbii sunt ghidati in viata, o institutie care ofera norme morale celor care nu sunt in stare sa-si poarte singuri de grija, sa-si creeze propriul mod de a se comporta in societate.

Ce s-ar intampla daca ne-am scutura de toate aceste preconceptii? Unii ar spune ca ne-am lasa, in felul asta, prinsi in ghiarele pacatului, ne-am abandona „necuratului”.

Eu cred ca am reusi sa vedem in sfarsit adevarul dezbracat de hainele cu care a fost invesmantat de Biserica. Am avea puterea de a privi demonul si de a-i vedea adevarata fata, cea care pana acum era ascunsa in spatele ideilor noastre fixe si neintemeiate.

Dar daca am abandonat conceptia crestina mai putem acum impartii totul in demoni si ingeri? Mai putem folosi denumirea de demon? Sau tocmai Biserica a fost cea care a instituit demonul dandu-i un nume. Asta cred ca tine doar de limbaj, nu conteaza cum denumim ceva, conteaza ce anume intelegem.

Daca demonii si ingerii ar reprezenta doar o intrupare a raului absolut respectiv binelui absolut am ajunge chiar la conceptia Bisericii conform careia demonii reprezinta insusi conceptul de rau. Exact asta incerc sa evit.

Facem o concesie si continuam sa folosim denumirea de „demon”, numai ca prin „demon” vom intelege o entitate total diferita de demonul din Biblie. Aceasta entitate ar fi intr-un fel intruchiparea lui Lucifer.

Acel Lucifer care a incercat sa raspandeasca cunoasterea omului, care incearca sa-l ajute pe om sa se detaseze de minciunile Bisericii si sa vada cu proprii lui ochi. Lucifer care a ales sa poarte stigmatul ingerului cazut, al proscrisului doar pentru a dobandi libertatea de a fi ceea ce este, de a se scutura de orice constrangere, de a-i dovedi omului ca el (omul) este divin prin natura lui si este capabil de a-si fi propriul Dumnezeu…

The angel of liberty was born before the dawn of the first day, before even the awakening of intelligence, and God called him the morning star.

O Lucifer! Voluntarily and disdainfully thou didst detach thyself from the heaven where the sundrowned thee in his splendour, to plow with thine own rays the unworked fields of night!

Thou shinest when the sun sets, and thy sparkling gaze precedes the daybreak!

Thou fallest to rise again; thou tastest of death to understand life better!

For the ancient glories of the world, thou art the evening star; for truth renascent, the lovely star of dawn.

Lucifer, of whom the dark ages have made the genius of evil, will be truly the angel of light when, having conquered liberty at the price of infamy, he will make use of it to submit himself to eternal order, inaugurating thus the glories of voluntary obedience.

(Eliphas Levi – The Key of Mysteries)

Omul este creator in sine, dar orbit de conceptii gresite a ajuns sa se creada pacatos prin nastere si sa implore mantuire toata viata.

Mai sunt si demonii perceputi ca entitati malefice si periculoase, slavite de cei care-l reneaga pe Dumnezeu. Dar in acest caz nu ne confruntam cu “Demonul” in adevarata sa natura ci doar cu ceva opus ingerului. Tot legat de credinta crestina, numai ca in acest caz alaturat ca un aliat, slavit si preamarit de cei care L-au renegat pe Dumnezeu, acceptand insa un alt stapan dar nereusind inca sa se desprinda complet de Dumnezeu.

Tot orbi, doar ca de data asta orbi razvratiti.

Prin urmare singura metoda de a accede la adevarata natura a demonului este prin detasare completa de religie.Astfel reusim sa avem o privire clara asupra lui, o privire neintinata de conceptii rigide.

Demonul nu este intruparea raului absolut, este doar intruparea dorintei de eliberare.El reprezinta imboldul necesar detasarii de conceptia privind natura finita si pacatoasa a omului, este intruparea dorintelor renegate ale omului. Reprezinta eliberarea in cel mai vast sens al ei, lipsa oricarei constrangeri.

Last salvation…

 

Last salvation…

 

In marble I write my madness and sorrow

Deep in the stone I grave my own drama

For humans to know the guilt that I’m feeling

Craving for you and for my angel’s forgiveness

 

I now wait in silence the end of this story

And make a promise sacrificing myself

I’m digging my own grave while hoping for changes

For my own weak ilussion and feeblish romance

 

Fighting the demons I’m blinding myself

Unable to see you I’m drowning in lust

I let them rise above me and reign on my grave

And I embrace you my sweet and beloved

… tormentress.

 

( Sep 11, 2007)

Inmormantat in vesnicie

 

Îngheţat în nemurire într-un spaţiu părăsit

Ca un mort în veşnicia unei vieţi fără sfârşit

Ochii negri şi-o privire fixă si inmărmurită

Te fixează pe vecie cu suprema-i ură mută

 

Te blesteamă cu-o feroce pasiune controlată

Şi condamnă a ta fiinţă să rămână-n suferinţă

Te urăşte pentru viaţa care lui nu-i este dată

Şi se roagă cu ardoare să mai reînvie-odată

 

Este îngerul rebel condamnat la nefiinţă

Este pura întrupare a dorinţei de putere

O fiinţă făr’ de viaţă şi mormânt de ispăşire

O statuie rece neagră şi uitată-n părăsire

 

E pierdut prin cimitire şi lăsat să putrezească

Înger ce poartă veşnicia în cununa-i de păcate

Îi curg lacrimile amare pe faţa-i mută ca ceara

Lacrimi sângerii şi grele ce pătează faţa-i albă

 

Lacrimi ce anunţă sigur suferinţa nesfârşită

Ca o profeţie sumbră ca o groaznică sentinţă

Condamnat la nemurire el priveşte cerul negru

Si blesteamă universul implorându-şi crunt sfârşitu’

Ora vrajitoarelor…

Tocmai am terminat de citit primul volum din “Viata vrajitoarelor Mayfair” sau “Cronicile vrajitoarelor”. Primul volum, “Ora vrajitoarelor”  se intinde pe fix 1400 pp. Pare mult dar merita. Dupa primul volum urmeaza Lasher, 862 pp, si Taltos care inca nu a aparut tradus in romana.

La inceput, cand m-am apucat sa citesc am facut-o doar pentru ca admiram felul in care scrie Anne, personaje complexe, intriga captivanta, turnuri neasteptate de situatie si detalii complexe. Mie imi plac cartile detaliate, apreciez sa mi se explice in fraze lungi felul in care bate vatul, senzatiile pe care le poti avea in clipa in care vezi ceva deosebit si tot asa. Ei bine, cei care apreciaza detaliile cat mai complexe vor avea o surpriza placuta. Dar, mai sunt si persoanele care apreciaza actiunea, ceva care se intampla mereu, repede, actiuni neasteptate la fiecare pas… sunt si de astea, numai ca le veti descoperi  abia dupa ce veti citi doar 900 pp, dupa pagini interminabile de descrieri care sa va introduca in spiritul actiuni. Cam atunci incepe sa se mai precipite putin atmosfera.

La inceput, adica prima carte din primul volum, am uitat sa mentionez ca primul volum este impartit in doua carti, deci in prima parte vom face cunostinta cu personajele. Capitole intregi cu prezentari separate ale lui Michael Curry, Rowan Mayfair, Aaron Lightner si a altor cateva personaje secundare care au rolul de a ne integra in atmosfera din New Orleans si de a ne prezenta pe parcurs detalii legate de casa si familia Mayfair. Toata actiunea se petrece asa cum este si evident in jurul familiei Mayfair. Ni se va prezenta in sute de pagini, dosarul familiei Mayfair, povestea “clanului” care se intinde pe 300 de ani si 3 continente, poveste alcatuita si pastrata de Talamasca, vechea organizatie care strange de sute de ani informatii despre tot ce este diferit, fantome, vampiri, spirite, demoni etc.

Familia Mayfair a luat fiinta in Scotia, mai exact in Donneelaith, unde prima dintre vrajitoare, Suzanne, l-a invocat pe Lasher. Lasher, un spirit de natura necunoascuta, mult prea puternic si diferit fata de spiritele obisnuite, o entitate care invata, intelege, ia decizii din propria vointa, are ambitie si cel mai important, se poate materializa imitand perfect corpul uman. O entitate care va aparea mereu alaturi de mostenitoarele Mayfair, cate o femeie din fiecare generatie care detine puterea si reuseste sa il vada pe el, vrajitoarea lui pe care el pretinde ca o iubeste si slujeste. Lasher vrea sa fie viu, asta va aduce nenumarate greutati vrajitoarelor sale, pe care de cele mai multe ori le va aduce in stare de nebunie si disperare.
Toate cele 12 vrajitoare de pana acum: Suzanne, Deborah, Charlotte, Jeanne Louise, Angelique, Marie Claudette, Marguerite, Katherine, Mary Beth, Stella, Antha, Deirdre au adus numelui Mayfair multa glorie, popularitate si au reusit sa stranga o imensa avere. A 13-a mostenitoare, Rowan Mayfair impreuna cu Michael Curry au de implinit o profetie. Trebuie sa puna capat blestemului care inconjoara familia Mayfair.

Intamplarile vor lua o turnura neasteptata, Lasher va renaste printr-un fenomen deosebit reusind sa preia un corp de muritor. Visul sau va fi implinit, numai ca nu se stie inca care vor fi consecintele.

Asa se incheie primul volum “Ora vrajitoarelor”… Banuiesc ca al doilea volum va fi mai plin de evenimente… Acum il citesc, voi reveni cu detalii dupa ce il termin…