Inca un robot.

Am descoperit de ce nu este omul liber… Nu e din cauza constrangerii societatii sau a altor factori exteriori. Nu este liber pentru ca ii lipseste puterea de a fi el insusi, de a arata ce simte atunci cand chiar simte ceva. Ca o masinarie, omul are in minte diverse reguli, „nu face aia la momentul x pt ca vei fi considerat in felul y”, lucruri de genul asta.

Totul functioneaza dupa anumite planuri dictate de orgoliu, mandrie personala, lipsa de incredere etc. De ce atunci cand vrei sa faci ceva nu o poti face pur si simplu? De ce ne pasa atat de mult de imaginea noastra, de falsitatea pe care trebuie sa o intretinem mereu alimentand constant focul care ne distruge din interior. Incercam in mod constant, si chiar reusim, sa ne mentinem imaginea de oameni bravi si reci, de neatins, aflati dincolo de orice durere omeneasca.

Si cand iesim victoriosi de pe urma luptei cu proprii demoni care ne constrang, atunci ne luptam cu altceva… suntem considerati prea sensibili, slabi. De parca asta ne-ar face inumani.

Diferiti sau asemanatori?

 

Stim deja ca diferentele de gandire sunt ceva obisnuit in orice relatie, dar inca nu ne putem hotari daca acestea sunt sau nu benefice. Unele persoane sustin ca, intr-o relatie, cel mai bine este ca persoanele sa aiba multe pareri comune, sa fie compatibile, sa le placa lucruri asemanatoare. Alte persoane, din contra, cred ca numai o relatie in care persoanele au pareri diferite are sanse de reusita. Ambele opinii sunt adevarate, dar depinde din ce perspectiva le privim.  Sa incercam o scurta analiza.

1. Persoanele implicate in relatie trebuie sa aiba cat mai multe puncte comune in ordine ca relatia sa decurga cat mai bine.  Ce ar insemna asta? Atata timp cat ambele persoane impartasesc pareri comune, sunt interesate de aceleasi subiecte, asculta aceiasi muzica, au aceleasi pasiuni, vad lumea in culori asemanatoare, atunci au o sansa mai mare de a se intelege. Nu sustin ca ei ar trebui sa fie ca doua copii fidele, nu se poate intalni o relatie in care partenerii sa semene 100 %. Aici sustin ca partenerii au o sansa mai mare de a se intelege  proportional cu gradul lor de asemanare.

Ar fi usor sa intelegem punctul acesta de vedere. Sa ne gandim la doua persoane care sunt pasionate da sah, de psihologie, filme de actiune, ambii urasc filmele horror, nu suporta orasele aglomerate, pisicile si tot asa. E usor de inteles ca vor putea sa joace sah impreuna, sa evite certurile legate de filmul la care se vor duce la cinema. Avand multe puncte in comun au mult mai multe ocazii de a se intelege. de a discuta in liniste, de a-si impartasii parerile. Daca asculta acelasi gen de muzica atunci nu se vor certa ca unul a dat muzica prea tare si celuilalt nu-i place. Dar, unii spun ca o astfel de relatie este monotona, lipsita de farmec, cred ca persoanele se vor plictisi una de cealalata si edificiul se va spulbera. Dar nu este oare adevarat ca atunci cand construiesti un edificiu folosind aceleasi caramizi, de aceleasi dimensiuni , acesta va fi mai trainic fata de unul construit din caramizi de forme si marimi diferite, care se va darama la prima furtuna, asta daca va putea fi cladit vreodata?

2. In cazul unei relatii in care persoanele implicate au pareri diferite despre lume, relatia lor va fi mai plina de viata, mai piperata si mai incantatoare. Doua persoane care vad lumea altfel ar putea mentine tot timpul o atmosfera placuta tocmai pentru ca nu s-ar plictisi unul de altul. Tot timpul ar avea ceva de discutat in contradictoriu, ar avea mereu de descoperit cate ceva despre partener. Dar se pot suporta doua persoane care discuta mereu in contradictoriu fara a ajunge la o parere comuna, la un consens? Nu se vor satura pana la urma de aceste discutii interminabile? Nu se va stinge totul asemeni unui foc care abia s-a aprins si care nu are cum sa mai fie intretinut din cauza lipsei unui echilibru?

Sa ne imaginem din nou o situatie. Sa ne gandim la doua persoane. Una e inebunita dupa citit iar alta vrea sa se distreze in cluburi, uneia ii place la nebunie zgomotul, agitatia iar alta prefera linistea, pacea. Nu este greu de imaginat ca aceste persoane nu se vor intelege mult timp.

In ambele cazuri prezentate mai sus e simplu de inteles ca se poate ajunge la un consens, dar nu am ales sa prezint situatia asta. Ajungerea la un consens implica o decizie pe care unii o iau, altii nu. Nu este o regula pe care toti o aplica in mod automat.

Observam totusi ca nici una din situatii nu reprezinta cazul perfect. Cazul perfect ar reprezenta pastrarea unui  echilibru, gasirea unei persoane cu care sa ai atat puncte comune cat si puncte de vedere diferite. Eu am prezentat doar extremele.

Orgoliu…

Orgoliul poate fi ceva de nesuportat intr-o relatie. (Prin relatie ma refer la orice fel de relatie, de prietenie, de dragoste etc.) Cand o persoana are impresia ca este mult mai buna, importanta, inteligenta decat oricare dintre cei care ii sunt alaturi, atunci, in mod inevitabil, la un moment dat trebuie sa apara o ruptura. Ceilalti se vor simti tratati intr-un mod necorespunzator. Intr-o relatie nu e nevoie ca una dintre persoane sa ia locul de zeu, in relatii nu e nevoie de persoane care sa se pretinda a fi perfecte. Numai in cazul unui zeu, sau a perfectiunii absolute orgoliul ar fi oarecum la locul lui. Numai in cazul in care persoana aceea este in mod evident deasupra celorlati atunci are dreptul sa ii desconsidere pe altii punandu-se deasupra lor.

Dar cand orgoliul apare in cazul in care persoana are defecte, defecte pe care normal ca nu si le recunoaste, atunci orgoliul este doar o alta forma de prostie. Nu e nevoie de ingamfare atunci cand nu ai cu ce. La ce bun sa ne cocotam pe un piedestal atata vreme cat vom ramane la acelasi nivel? Aparent vom fi mai sus, vom fi mai importanti, dar atunci cand cade masca vom cobora pana la cel mai de jos nivel, ne vom trezi scaldandu-ne in noroiul propriei noastre prostii. Multi din pacate se ineaca acolo.

Ajungem sa ne gandim la ce bun orgoliul? Pe unii ii ajuta sa capete acea importanta pe care nu au putut-o obtine in mod normal. Chiar daca pare ciudat, dar unor oameni chiar le place sa se minta, daca ei reusesc sa-si bage in cap ideea ca sunt importanti atunci, oricat s-ar stradui lumea nu ii poate determina sa isi schimbe parerea. Si astfel ajungem sa fim inconjurati de falsi zei, false imitatii care se cred perfecte.

Nu neg totusi si partea buna a orgoliului. da, eu cred ca are si o parte buna… Stim cu totii ca o persoana lipsita de orice fel de orgoliu uneori ajunge sa fie subapreciata. De ce se intampla asta?… Asta pentru ca oameni au nevoie sa vada la tine apreciere pentru propria-ti persoana, chiar daca e o apreciere mai mare decat cea meritata. Asta ii face sa te vada intr-o lumina mai buna.

Sa luam un exemplu: o persoana x crede ca e inteligenta, frumoasa, bun ascultator etc, astea nu-s tocmai adevarate dar pe x n-o intereseaza asta, ea crede ca trebuie sa fie orgoliosa.. o alta persoana y are o parere proasta despre sine si nu e orgolioasa. Persoana x va fi vazuta intr-o lumina mai buna de catre ceilalti, spre deosebire de persoana y. Ceilalti vor crede ca x este mai inteligenta, mai frumoasa decat este de fapt.

Ciudat lucru, dar persoanele pot fi manipulate. Atata timp cat noi avem grija sa le dam impresia ca suntem mai buni decat suntem, ei pot cadea in capcana, vazand siguranta pe fata noastra vor fi inselati. Trucul este pastrarea unui echilibru. Atata timp cat nu vom fi orgoliosi peste masura nu facem nimic rau. Odata ce intrecem masura cadem in absurd.

In final orgoliul este oricum greu de inlaturat, daca il ai este greu sa il controlezi iar daca nu il ai, este poate mai bine… Fiecare cum crede.